Manastirea Mraconia

                                         
         Highslide JSManastirea Mraconia a fost ridicata pe locul unui fost punct de observatie si dirijare a vaselor de pe Dunare, caci datorita arhitecturii reliefului, prin ingustimea din loc in loc a defileului nu putea avea loc trecerea simultana a doua vase. Se gaseste in apropiere de Chipul lui Decebal.

        Dunărea poartă cu sine taina rădăcinilor mânăstirii Mraconia. Fără de sfârşit, Mraconia refuză, parcă, să aibă începuturi. Născută şi ucisă de mai multe ori, această sfântă mânăstire ni se înfăţişează şi azi, de dincolo de moarte, ca o certitudine a credinţei, nădejde a Învierii şi temelie a dragostei.

       Protopopul Mehadie ,Nicolae Stoica de Haţeg, în Cronica din 1829 aminteşte că mânăstirea este părăsită în 1453 de călugări, din cauza deselor incursiuni turceşti. Istoricul maghiar Pesty Frygies este de acord că nu se ştie când s-a zidit mânăstirea. Dintre multele începuturi, anul 1523 este unul sigur. Acum, Banul Severinului, Nicolae Gârlişteanu, soţia lui Anca, fiica lor, Irina şi nepoata lor Nasta ctitoresc mânăstirea Mraconia. În 1628, Episcopul Iosif al Mehadiei, nepot al Nastei se retrage la Mraconia, îşi scrie testamentul şi moare, fiind îngropat în Sfânta Biserică alături de ctitori. Îşi lăsase întreaga avere mânăstirii: nimeni dintre neamuri să nu strice voia mea. Mânăstirea să rămână pe veci şi să aibă tot folosul şi nimeni să nu strice astă voie şi lăsare a mea. După moartea Episcopului Iosif, mânăstirea este iarăşi ruinată. În 1658, monahul Teofil cutreieră tot sudul Banatului şi strânge mila creştinilor pentru restaurarea mânăstirii, potolirea poftelor nesăţioase ale unor şefi ai administraţiei turceşti. După şapte ani, în 1665, egumenul Isaia da de ştire: zidurile îs toate ridicate, chiliile îs gata şi văruite, iar Sfânta Biserică este împodobită. Fratele zugrav Ilie, meşter mare de la Sfântul Munte, toată zugrăveala veche înnoit-au, iară iconostasul în aur l-au poleit şi toată mânăstirea străluceşte ca luceafărul.

        Se mai ştie că la 15 august 1682 ieromonahul Vasile dă de ştire că sfânta mânăstirea a fost arsă de blăstămaţii de martaloţi şi prădată de toate odoarele de nu ne-or mai rămas decât ochii ca să plângem de mila sfintei mânăstiri că a fost podoabă rară şi astăzi numai zidurile goale şi năpârcile printre pietre sunt. Şi stăm în colibi şi facem slujba sub Cerul lui Dumnezeu.

        Cu ajutoare strânse de la credincioşii din zonă, mânăstirea reînvie. În 1690 aici poposesc nişte călugări iezuiţi cu gânduri tăinuite. În anul 1993 se pune piatra de temelie a noii biserici, iar în anul 1995, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei şi cu aprobarea Sfântului Sinod al BOR se reînfiinţează acest aşezământ. Persoana desemnată să se ocupe de zidirea bisericii a fost preotul Cristian Târtea, transferat de la parohia Dubova.

         În şedinţa Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Olteniei din data de 28 mai 2008 s-a aprobat transformarea mănăstirii Mraconia din mănăstire de călugări în mănăstire de călugăriţe, actualmente stareţă a mânăstirii fiind monahia Teodora Angheluţă. Lucrările de pictură realizate de către familia de pictori severineni Eugen şi Florica Papici sunt în stadiu de finalizare.

         Chiar dacă ar fi ca Dunărea să nu mai curgă, aici pământul ar musti mult timp de sfinţenie. Ctitorii Gârleşteni, Episcopul Iosif, călugării ucişi de sabie în 1715 ne sunt căi tainice către Dumnezeu. Dacă mânăstirea lor s-a născut şi a fost ucisă de atâtea ori, ei continuă să trăiască, fără să vină şi fără să plece vreodată de aici, pregătind pentru totdeauna Mraconiei locul de sub Cerul lui Dumnezeu.

      

           

  de pr. Sever Negrescu  

 

x